long time no see...

imi amintesc cand am ascultat probabil a doua oara 'Autumn Leaves' ATB.
eram intr-un club in Sibiu...si am ramas pierduta...hipnotizata si oarecum prinsa in trecut...
te duce departe...in suflet si iti deschide usi...usi pe care le-ai inchis cu grija si ai lasat praful sa se aseze... prea multe zambete amarui s-ar asterne pe fata ta daca le-ai dechide...iar privirea ti-ar ramane pierduta... undeva intre ce a fost si ai fi vrut sa iei cu tine...

ohhh ce mult a trecut de cand nu am mai scris... si uite cat de dor imi era.
mi-e sufletul un castel de sticla.
o lume mica ce abia cuprinde un dram de dragoste cazut la ultima masa...
e sufletul flamand de ceva pur si simplu, ceva ce nu cere cuvinte ca sa fie exprimat...
un ocean sa ma inghita...dar apa am destul in mine...aer nu am, sa imi respire inima, aer si vant sa aerisesc sufletul vechi si plin de praf...
si verde verde de trifoi, si puf de papadie, iarba plina de roua ce racoreste talpile...
un ghem de ata, sa ma desir in trairi si sentimente, in momente, in clipe de dragoste ce am daruit si am primit, in zambete si lacrimi , in pozne si saruturi putine ce am dat, sa ma desir usor, sa rasfoiesc lumea si sa cutreier pamantul in sughituri si rugaciuni, in toate cuvintele ce le-am spus vreodata si in imbratisarile ce le-am daruit, sa ma despic ca firu in patru, in toate privirile si momentele de bine...in dragoste ce am si in durere ce am adunat... in tot ce ma face uman si perfect incomplet... si da m-as darui bucata cu bucata pana nu ar mai ramanea nimic...m-as cuibari in suflete si as lumina...calea catre fiecare.

as vrea sa curga cuvintele din mine suvoi...
sa curga neincetat.
sa nu se opreasca.
ca o ploaie marunta si deasa, plina de intelesuri.
sapot povesti despre ce vad si simt in fiecare zi.
dar si despre ce nu vad dar simt.

as vrea sa curga cuvinte in engleza si in limba mea iubita.
sa curga cuvinte si sa se inchege in fraze.
sa transpara apoi imaginatia si eu.
sa stie lumea ca am scris eu si sa construiasca in minte o imagine.
sa ma vada apoi si sa isi spuna usor in minte ca si-au imaginat ca sunt altfel.

am adormit din nou pe la ora 5. eram pe un soi ciudat de mijloc de transport cu doua roti in lateral si o maneta cu care maream viteza sau alegeam directia. eram mereu in spatele lui. eu aveam pe masinaria mea si niste cutii vechi pline cu chestii, habar nu am ce, ca erau inchise. el avea bicicleta. mergea confortabil, in siguranta si cu viteza. am ajuns undeva, am coborat o vale, am urcat un deal si ne-am oprit.
am povestit ceva si am stabilit ca trebuie sa ajungem la Toulouse.
de ce acolo nu stiu. am urcat iar un deal, iar mie imi era greu, ca masinaria mea trebuia taraita, iar cutiile se miscau si la un moment dat una chiar a cazut,el nu s-a oprit dupa mine, dar merea destul de incet cat sa nu il pierd.
mai intorcea capul din cand in cand. apoi am ajuns in varful dealului si eram bucuroasa ca voi putea sa ma bazez pe transportul meu. am prins viteza, ba chiar am gasit o modalitate sa merg sigur si mai repede.
nu imi era frica decat ca voi ramane de tot in urma, dar nu altceva. nu mai era nimeni pe drum. se pare ca nu mai mergea nimeni la toulouse cu mijloace de transport rudimentare.
apoi drumul s-a schimbat. stiam ca strabatusem cam jumatate din distanta. era o padure si il invidiam ca el era in avantaj si avea bicicleta.dar cumva el isi castigase dreptul de a folosi bicicleta. era abrupt si plouase recent. intr-un tarziu am acceptat ca eu voi ramane in urma, ca voi merge in ritmul meu si ca voi ajunge cu siguranta acolo, dar mai tarziu. rasuflam din greu si stiam ca pana aici am putut tine pasul cu el. s-a mai uitat o data in urma si apoi a intins-o. stia drumul. nu era prima data cand il facea.
mi-am tras sufletul si am coontinuat usor sa urc drumul, marginit de padure verde si cu aer umed.
apoi m-am trezit.

acusica sunt trei ani. el a ajuns de ceva vreme sus. a urcat drumul si si-a gasit un acasa alaturi de un alt El.
mai coboara din cand in cand in visele mele, si probabil ale altora ce l-au cunoscut candva.
dar sunt geloasa si e doar al meu.
pentru mine e inca suspendat undeva intre gand si suflet.
uneori il vad pe strada, stiu ca nu are cum, il vad in alti oameni, si mintea mea stie ca a murit de mult.
dar nu e chiar atat de mult. ridic ochii la cer si nu stiu de ce dar zilele cu soare imi aduc aminte de el. albastrul limpede mi-l aduce aproape si intr-un mod ciudat stiu ca e acolo.
e construit din altceva acum.
cand a murit am simtit ca am pierdut o jumatate, am simtit ca pierd ceva mai important decat voi realiza vreodata.
azi am l-am avut in minte si in coltul ochilor. pentru ca o lacrima a vrut mereu sa cada, ca sa isi ceara iertare ca am fost salbatica si nu l-am iubit mai mult, ca nu l-am imbratisat mai mult si nu am avut grija de el asa cum a avut el de mine.
mi-e dor de tine. si inca as mai cauta in telefon numarul ca sa te sun.
doar ca nu stiu ce prefix are cerul.
te mai astept in vis si poate voi putea sa iti spun ce nu am apucat.

sa taci e uneori solutia.
poate nu neaparat asculti.
dar estompand un simt acorzi unui altuia posibilitatea sa fie mai acut.
e ca si cum ai lua energie dintr-un loc si ai pune in altul. ai dubla energia din celalalt loc pentru un timp si asa ai obtine ... ceva mai mult.
privesti.
oameni, cer, nori, copaci, verde, strazi, cladiri, ferestre.
incerci sa vezi ce e inauntru in fuga unui bus.
privesti oamenii de sus si antrenezi ochiul sa surprinda cat mai mult cu putinta.
nu incerci sa memorezi nimic, nu vei analiza mai tarziu si e de prisos sa tii minte detaliile unei zile...
in schimb, amplifici momentul... surprinzi cat mai mult si lasi simturile la maxim sa absorbe socul informatic, atat...cateva secunde in care ai privit, ochiul a surprins, ai vazut tot ce puteai vedea ... apoi ai trecut mai departe.
chiar si incaltat piciorul simte moliciunea ierbii... nu e un ocean de verde, dar e o pajiste imensa si simti cum te scufunzi in verde si te inneci in albastrul de deasupra ta.
placerea e imensa. relaxarea e maxima.
o pace interioara si senzatia de siguranta. aluneci ochelasii de soare pe ochi, dar lasi castile deoparte.
uneori sa taci e esential. lasi loc privirii, sau atingerilor.
percepi lumea la modul cel mai senzorial posibil.
cum ar putea natura sa cedeze in fata oamenilor?
cand noi nu stim nici macar despre noi!!

picuri mici,marunti de ploaie...
in miez de noapte fiecare curata o bucatica de suflet,
cum noaptea a invaluit de mult ,in vise,realitatea,nimeni nu se impotriveste...
fiecare vede un alt cadru, aranjat intr-un mod familiar si cu elemente menite sa usureze munca picaturilor...
cade usor dezamagirea de peste zi, oboseala clipelor de asteptare, dorul de ceva sau altceva.
danseaza fara voia noastra pe strazile pustii si aduc un iz de incantare si de zi noua.
cand dimineata va incepe lumea va fi mai curata.
o vom lua de la inceput, daca vom avea destula intelepciune si vom construi altfel, vom zambi mai sincer si va durea mai putin.
pentru ca ploaia a spalat ieri, si a daruit ieri trecutului, iar azi e mai aici decat maine.
respira. in miez de noapte poti privi cum poti schimba, si cat de usor poti alunga, un vis urat. e doar perceptie.
pret de o clipa poti alege. si apoi poti prelungi clipa.
nu spune ca nu e posibil, ca stii deja...ca e.

in spatele fiecarui om este o poveste...
fiecare poate fi cine vrea sa fie...nimeni nu stie ca nu e adevarat...
poate doar printre necunoscuti putem fi noi cu adevarat...sau cine ne dorim sa fim...

zane,zmei,zfeti frumosi :)

de mici copii ascultam povesti. Povesti cu ursi si uriasi,cu zane si turnuri fermecate.
Ascultam cum zmeii sunt rapusi, cum animalele vorbesc si mai ales cum de fiecare data focul trosneste in soba.
Un bunic cu barba alba sau o matusa ce toarce lenes,le spune cu o voce moale si adanca.
Ascultam fermecati si parca nu am mai vrea sa adormim ca sa putem asculta mai mult.
Apoi somnul ne fura, si pe jumatate deja in vis, imbracam pijamalele si ne bagam sub plapuma groasa si calda, ce se transforma in scut protector, ce ofera corpului comfort si adapost.
Se sting luminile si printre crapaturile din plita , focul inca mai arunca pe tavanumbre rosietice. Miroase a cald si lemn ars. Un miros de padure, la cutie. Inchizi si ochii mintii si esti adormit cu totul.
Povestea incepe. In culori multe si un tu plin de puteri si curaj, un tu ce razbate in inaltimi, peste mari si vant si ajunge fie dupa zmei, fie la zane.
E varianta ta de poveste .
Unica si cu personaje ce imprumuta chipuri familiare, din cotidianul tau.
Dar vine dimineata si usor, ca si cum ai pasi pe niste trepte , calci din nou in realitate. Te strangi inca in tine si mintea ta se relaxeaza amintindu-si ce bine era acolo in povestea ta.
O periuta de dinti si o cana de lapte te asteapta. Cineva se indura si arunca plapuma de pe tine, iar in racoarea casei dimineata se destrama ultimele farame de vis.
Te dai jos din pat , mai casti de cateva ori si te gandesti ca seara nu e chiar atat de departe . Toate trec repede si si vei reveni in povestea ta ce se va remodela in functie de ce mai descoperi in ziua ce ai inceput-o.

eu?

Vreau sa fiu Eu.
Dar cine este Eu?
Si de ce as vrea sa fiu Eu?
Dar daca imi doresc sa fiu eu, atunci acum cine sunt?
Sunt Tu?
Sunt El sau Ea?
Sau poate nimeni.
Mai grav ar fi sa fiu nimic.
Nu sunt nimic. Macar atat stiu.
Sunt cineva. Ma cunosc oare?
Asa am impresia uneori!
Si cum aflu daca am dreptate? Cum aflu cine sunt?
Sunt o prezenta fizica. Dar am si un suflet.
Mai si gandesc ca doar scriu aceste randuri. Sunt obosita,deci simt, deci mintea mea si spiritul meu sunt intr-o interdependenta.
Buna sunt Loredana. Asa scrie in pasaport.
Let's cut the crap and move on.