vineri, 25 decembrie 2009

prima zi de craciun

buna...
e soare, e uscat, nu ploua,...inca :)
e un aer tare de iarna.
diferita in toate de ceea ce am stiut 25 ani.
caldura caloriferului, aburii cafelei de langa mine.
ma gandesc cu imensa placere ca e vineri, si ca mai am sambata si duminica de toatala leneveala.
stateam la geam, absorbeam aerul rece si soarele imi inunda ochii, si in mintea mea, un gand reepetat de foarte multe ori...ma bucur ca sunt aici.
ma simt ca si cum am scapat. in zare se vad turnurile cladirilor imense din canarry wharf...centru financiar...
am vazut julie and julia, si mia placut, destul de lung totusi.
relaxant intr-un final.
fereastra e inca deschisa, voi incheia acest post si ma voi cuibari in pat...probabil voi adormi.

luni, 21 decembrie 2009

xmas wish

imi doresc sa fiu sotie.

mai presus de franta, mai presus de psihologie, mai presus de orice.

imi doresc sa fiu sotie.

atat.
Omah.
Doar atat.
Dainuieste de prea mult timp pentru a-si aduce aminte cum a luat fiinta.
Pentru el –dintotdeauna- e un cuvant ce i se potriveste aproape la fel de bine ca si Zeului Lumii.
Nu stau la cafea, intampinand dimineata, sau la ceai in amurg de ganduri.
Dar isi zambesc constant si multe din secrete, cum le denumesc oamenii, s-au dezvaluit treptat, mintea lui Omah captand sensurile dezlantuite si descatusate de un zeu ratacitor.
Mai bine zis, nu sunt secrete, si nici nu au fost tinute ascunse, ci pur si simplu existenta noastra a oamenilor are nevoie de descatusare si de dezlantuirea propriilor temeri si limite pentru a inchide ochii si a vedea intelesurile vietii, a universului si nestiutului.
Ofteaza adanc, se uita in palma, si rasuceste ceva ce pare a fi un maner minuscul. Se autoabsoarbe si in trei clipe ajunge acasa.
Adulmeca aerul si casca usor, gandindu-se la soarele ce apune.
Asculta prêt de cateva momente fasaitul frunzelor in forma de inima ale copacilor ce daruiesc dragoste, si intra in casa.
Soarbe o gura de cafea cu aroma de menta ramasa de dimineata si aluneca usor in fotoliu. Inchide ochii si se cufunda intr-un soi de meditatie. E asemanatoare cu somnul oamenilor. I trec prin fata ochilor imagini disparate ale zilei ce tocmai s-a sfarsit.
Acei ochi verzi stiau. Oare de cat timp? Si cum aflase?
Uimirea i-a fost atat de mare incat i-au scapat altele. Pana sa se dezmeticeasca pustiul disparuse. Dar il va afla din nou.
Pentru Omah timpul si posibilitatile erau infinite.
Se cufunda si mai mult iar respiratia lui capata un ritm regulat.
Pieptul I se ridica usor, iar luminitele aruncau umbre pe chipul copilaresc.
Parul roscat si carliontat parea nefiresc de stralucitor si plin de viata in semiintunericul camerei.
Nici macar nu se dezbracase. Ramasese cu hainele vechi de catifea verde, pe care nu se indura sa le arunce. Amana zi de zi, spunandu-si ca le va mai imbraca inca o data si gata. Cu siguranta vor sfarsi in cufarul plin de lucruri pretioase pline de semnificatii. Spalate si parfumate, pana in ziua in care va mai gasi un pretext sa le poarte inca o data.
Privit de la distanta arata ca un elf nedefinit. Era destul de mic de statura, dar nu indeajuns. Avea varful urechilor ascutit dar erau prea mici si de cele mai multe ori ascunse de parul dezordonat si nefiresc de carliontat.
In functie de anotimp parul lui capata o alta nuanta de rosu. Toamna semana cu al frunzelor ce se pregatesc de hibernare. Apoi primavara acel rosu tarziu al lalelelor din gradinile oamenilor. Gene lungi, acopereau ochii mari albastri, ce te priveau iscoditor si iti dadeau impresia ca e intr-o stare permanenta de uimire.
Fata era frumoasa si inspira imediat incredere, debordand de bunatate. Un zambet larg al cuiva care detinea un numar infinit de chei.
Toata aceasta infatisare I fusese daruita. Zeul lumii, drept rasplata pentru descalcirea unei intamplari, I urase sa arate intotdeauna in exterior asa cum era in interior.
De aici infatisarea unui pusti ciudat de 15 ani.
Dar Omah avea aproximativ 1800 ani. Pentru el a trai avea un cu totul alt sens decat pentru noi. Timpul era ceva imuabil. Timpul exista doar atata timp cat te gendeai la el si I acordai importanta. In rest se topea si se evapora ca si cand nu ar fi existat.
1800 ani. Atatea vieti traite si epuizate cat nu am putea cuprinde noi in mintea noastra.
Saturase sentimente, experiente, emotii, cunoscuse oameni, si mai presus de orice se cunoscu pe el.
A cercetat indelung propria fiinta pana a reusit sa inteleaga. Pana cand interiorul era acasa iar exteriorul era locul de joaca.
Un loc de joaca responsabil. Si totusi era la fel de complicat. Exact asa cum isi amintea el. Oamenii aveau darul de a transforma chiar si cel mai simplu lucru intr-unul complicat.
Si uite asa avea el de furca in fiecare zi. Dar chiar si asa I placeau lucrurile ce se cereau descalcite.
Mintea lui revenea la inceputuri si isi aducea aminte de ceea ce odinioara obisnuia si el sa faca.



…………………………………………………………………………………………………………………………

Dupa ce s-a ridicat a oftat adanc. S-a asezat in fund si si-a dat seama ca lacrimile se lupta cu un ras usor dezamagit. Offfff…
Miile de intrebari ce te inunda in momentul in care a trecut teroarea si deznadejdea caderii in gol. Si totusi si de data asta a reusit sa evite ceea ce uneori ar vrea sa lase sa se intample.
Sa cada de la inaltime. Sa atinga fundul abisului si sa caute cu frenezie ceea ce atrage atat de multi oameni.
Bineinteles ca nimeni nu isi doreste in mod constient sa ajunga acolo, doar ca intr-un fel sau altul, la un moment dat toti ajungem destul de aproape incat sa simtim cum parul de pe spate se ridica.
Dar teroarea ca ai putea ajunge acolo, te face sa iti doresti atat de mult sa te ridici inainte sa fi cazut de tot, incat devii omul ce ai vrea sa fii in fiecare zi.
Iti ia o secunda sa realizezi, ca puterea ta e nemarginita.
Dorinta lipseste cel mai adesea.
Lui I mai lipsea si increderea.
Lacrimile au curs fara sa-si mai dea osteneala sa le trimita in adancul din el, in nefiinta din care au luat nastere. Apoi a venit si zambetul de usurare. Si totusi intunericul de el ar fi vrut sa se contopeasca macar o data cu cel din abis.
Isi scutura hainele. Si incepu sa isi faca promisiuni.
Fiecare cadere, inseamna o ridicare si apoi un nou inceput.
Iti dai seama ca vrei sa schimbi ceva si trebuie. Nu e in ordine si ceva lipseste.
Lipsesti tu din peisaj. Ai tacut prea mult, ai ratacit si mai mult.
Si totusi acasa exista. Il simti in tine. Simti lipsa. E atat de real ca nu mai trebuie sa dormi si apoi inconstientul sa invoce ceea ce ai trait candva si locul ce iti bucura narile dimineata.
Simti si vezi cu ochii mintii in timpul zilei, in timp ce te uiti pierdut la oameni si la vitrinele magazinelor. Vezi verdele copacilor, copaci ce nu se potrivesc nicicum cu cei ce sunt pe strada pe care fizic te afli. Vezi zidurile caselor si culorile strazilor. Parca sunt mai mici. Parca nu e atata mare de oameni. Simti mirosul diminetii si strigatele celor ce incep o noua zi de munca.
Iti simti mana pe cana de cafea sau ceai, cum o duci la buze, si cum privesti in jurul tau parca vrand sa nu se mai miste nimic. Ca atunci cand prinzi momente si ai vrea sa devina eternitate.
Asa a devenit el calator. Asa a inceput sa devina altfel, sa intreaca toate granitele, sa arunce in aer limitele, si sa isi remodeleze povestea.
De fapt totul era exact asa cum trebuia sa fie. Poate cu mici modificari pe alocuri.
Intamplari, cautari, picturi ce povesteau locuri.
Panzele de la 1800, peisajele erau vii. Oameni ce au putut sa prinda bucati infime de neant in vopsele cu pensoane, culori…
Ramasese cu o impresie puternica dupa ce vizitase o expozitie.
Ok, gata.
Se indrepta spre casa. Rasuci manerul din palma, si constientiza momentul abia cand se lasa usor in fotoliul lui. Se scutura usor de amintirea sentimentul aiurea lasat de intamplarea de mai devreme.
Stia ca va trebui sa revina asupra faptelor, asupra sentimentelor incercate, dar asta mai tarziu.
Atuul lui era ca putea dilata timpul. Timpul incepuse sa-i devina aliat. Prieten.
Respectul si simplitatea erau cheia, doar ca trebuia rabdare si concentrare.

Lhyl se aseza pe marginea ferestrei si privi luminile orasului ce se asternea la picioarele lui. De la etajul 20,unde era apartamentul lui putea vedea pana departe. Zgomotul era estompat, pana la el mai ajungeau doar sunetul sirenelor ratacite in noapte. Era un sentiment usor ciudat sa poti privi detasat de pe margine forfota vietii de noapte a unui oras atat de mare.
Si mai erau stelele calatoare cum denumise el luminile avioanelor care cu siguranta incepeau o calatorie spre una din tarile foarte indepartate, asezate pe harta in locuri exotice, locuri ce le priveai si incercai sa iti imaginezi zambetul oamenilor si viata de zi cu zi. Calatorii ce durau cat o noapte din viata unora, sau cat o zi din a altora. Avioane ce transportau cateva sute de oameni.
Era momentul lui de calm si meditatie. Nici macar nu dadea drumul la muzica. Pur si simplu lasa aerul racoros al noptii sa il invaluie. In spate era siguranta casei lui. Alaturi paharul mare cu ceai de trandafiri si buchetul de levantica. Mirosul il ametea si il transporta usor intr-o alta lume.
Trandafirii erau de data asta culesi din Toscana. Iar lavanda ca de obicei de pe campurile din Provence.
Descoperise macii rosii de curand. Campuri intregi si I privea fascinat. Flori mari si mici, atat de gingase si atat de daruite existentei. Petale fine si stralucitoare ce reflectau razele, si usor sifonate, de parca vantul in graba lui nu avusese destula grija, sau poate cineva le transporta din alta lume in buzunar…si atunci normal ca petalele ajungea deja sifonate. Sau poate toate acele linii era bucati de harti. Harti ale unor suflete ratacite, asa ca al lui.
Suflete menite sa caute la nesfarsit sa viseze si apoi sa nu gaseasca.
Pervazul ferestrei lui era construit special, era lat. Avea o fereastra mare cat jumatate de perete, si era ca un fotoliu lung construit, cu perne multe colorate, exact atat cat sa-I ofere confortul necesar dupa o zi lunga si obositoare.
Zambi cerului, apoi trase draperiile grele, atat cat sa mai lase lumina lunii sa arunce umbre in camera, si se tolani in pat, se inveli cu patura mare si moale, aseza perna sub cap si isi lasa mintea sa alerge spre visele din ultima vreme.
Vise pe care nu le-ar putea povesti cuiva fara sa fie privit intr-un mod ciudat.
Dar pe el il faceau sa se simta atat de bine… de aceea isi si lasa mintea sa alunece.

Si totusi senzatiile erau in el. Atat de vii ca le putea reculege in orice moment al zilei. Si imediat o stare de calm il infasura.

duminică, 20 decembrie 2009

si astea-s castile...yuhuuuuu.

approaching thirty

incerc de o vreme sa mai construiesc un blog.
as vrea sa contina tot soiul de amintiri din copilarie , adica de pana la 27...si apoi continuare de pana la 30.
mi-a venit asa... in drum spre munca...flash-uri , imagini ale oamenilor, locurilor si intamplari...
dar cumva nu reusesc sa fac asta, ceva nu e ok...
am creat unu cu nuante de verde si lemonade...
dar...
am mai gasit un radio cu muzica inspiring... un soi de jazz amestecat.
partea draguta e ca minunea de screamer imi da posibilitatea sa imi inregistrez muzica ce o ascult...
ahh si mi-am luat casti sony, foaaaaaarte mistooo.
gen dj. le ador.

sâmbătă, 12 decembrie 2009

in this very moment...

as vrea sa imi incalt ghetele, sa imi iau un hanorac pe mine, sa imi infasor fular gros in jurul gatului,
sa iau geaca mea pe care o ador pe mine, sa trag gluga pe cap,
sa pun pe stick muzica ce o ascult in acest moment,
si sa ies afara sa ma bucur de soarele cu dinti,
sa merg in parc si sa simt frunzele adormite cum scrasnesc sub pasii mei...
sa simt aerul tare si rece cum imi inunda narile, sa imi simt creierul cum respira si se relaxeaza...
sa imi simt inima ca imi multumeste...
si sa ma gandesc inca o data ca ar fi bine sa iau totul asa cum vine, pas cu pas, fiecare lucru pe rand, fara sa ma grabesc si fara sa ma gandesc prea mult...
as vrea sa ma linistesc si sa ma gandesc ca am timp sa le fac pe toate, ca nu e nevoie nici sa aman, nici sa fug spre lucruri in speranta ca asa le voi prinde mai repede...
si iar in londra cred ca e cel mai frumos cer din cate am  vazut pana acum...
pana treci puntea te faci frate si cu dracu'
asa o fi?
pentru ca ieri mi s-a propus un soi de promovare intr-un viitor mai apropiat sau indepartat, la un job pe care il urasc...