mi-e dor sa imi spuna cineva Lore.
imi vine sa strig ca asta e numele meu nu Dana.
pentru ca Dana obisnuiau sa imi spuna cei din familie.
un nume pronuntat cu multa dragoste.
dar acum il pronunta toti sleampatii si idiotii.
respectivii fiind colegi cu mine :) si acum imaginati-va un zambet stramb.
exagerez dar chiar mi-e a dracului de dor sa mi se spuna Lore.
aseara imi spunea cineva...Hmm, Dana, it's a good name, si mi-a zambit in cel mai dulce mod posibil.
Aveam o sticla in mana si voiam sa arunc dupa el, impreuna cu un ... Screw you,thats not my fucking name!!!
Doar ca nimeni din regatul masii unit nu poate sa imi pronunte numele in asa fel incat sa il recunosc si eu cand ma striga cineva.
ufff, gata m-am descarcat.
Deci muncesc atat de mult incat mi s-au largit pantalonii, incat acum sunt in stare sa alerg la maraton si pot citi orice carte in engleza in mai putin de o saptamana.
partea cu cartea e pentru ca fac o ora si jumatate cu metroul pana la munca si evident ca nu am ce face altceva decat sa citesc.
in rest viata curge zi de zi lina si frumoasa, cu doamne cu sanii goi in metrou sambata seara, si cu rochii din perdea, cu domni imbracati in panataloni mulati de latex si machiati.
cu unii domni absolut deliciosi pe care ai vrea sai iei acasa si sa i inchizi in dormitor, evident fiind si tu inauntru...
cu ploi multe si dese ca se pare ca sa terminat cu vremea frumoasa si insorita de bine ati veni sa traiti in londra fericiti pana la pastele cailor...
cu mine in peisaj mai ales.
si asta e un lucru ce inca ma mai uimeste si chiar daca Ela mea m-a crezut nebuna cand i-am spus la un moment dat ca mie imi va lua cam un an de zile sa constientizez pe de-antregul ca traiesc in Londra, ei bine, stiam eu ce spun.
ma intorc de la munca rupta de oboseala si inca privesc cu uimire Tamisa, iachturile parcate la marginea cheiurilor, casele si apoi bloacele cu apartamente ce stiu din reviste ca costa de la un milion juma de lire in sus, si luminile, ce nu se sting niciodata.
un cer incredibil de frumos si albastru si cu nori pufosi, ceva ce pe mine ma uimeste ca pot vedea intr-o ditamai metropola...
in bucuresti nu vezi asa ceva niciodata...dar stiu ca nu sufera comparatie...
motoarele turate ale avioanelor de la micul aeroport din apropierea casei mele, care inca imi dau o senzatie incredibila...de excitare.
si tot ce ma inconjoara.
inca ma mai trezesc uneori dimineata si ma astept sa aud lumea vorbind romaneste, dar deschid ochii si prima fraza din mintea mea e sunt in Londra.
apoi descind lenes in bucatarie si pun doua felii de paine in toaster, si cafeaua pe foc, ca tot cea la ibric e cea mai buna, scot untul din frigider si ciocolata di dulap, apoi arunc trei stropi de apa pe fata, ma tolanesc pe canapeaua din bucatarie si rontai la painea prajita asteptand cu rabdare sa ma trezesc de-a binelea.
asa mai incepe o zi in Londra.
o zi din viata mea...viata la care cand ma gandesc ma pufneste rasu...din toate motivele...
