munca. asta imi lipseste.
sa imi obosesc fizicul pana la epuizare si sa imi ametesc mintea cu lucrurile mici ce fac parte din rutina unei zile obisnuite de munca.

Iar mi-am facut blogul foarte personal. De fapt am renuntat la scris in caiete si agende si am trecut la word si apoi transfer pe blog.
Cu toate astea nu ma prea intereseaza. Nu citeste prea multa lume. Si apoi e pentru mine.
Intotdeauna a fost pentru mine.
Autoanaliza. E inspaimantator cat de mult eu exista in toate astea…

Nu cred in dragoste. M-a lovit gandul asta. Dar m-a lovit tare.
Imi doresc sa cred, vreau sa cred, dar nu cred. Cred ca sunt atee in ce priveste dragostea.
Adica admit existenta ei, doar ca nu in viata mea.
As vrea sa o gasesc si sa ma infrupt si eu din placerile si nebunia ce le provoaca, doar ca se pare ca nu reusim sa ne sincroniza si ne ratam mereu in ultima secunda.
Imi inchipui cum ar fi, cum s-ar intampla. Dar se pare ca nu reusesc sa gasesc nici un scenariu.
Nothing fits.
Fac pasiuni nebune, dar au un termen de garantie foarte bine definit. De obicei expira in doua saptamani. Nu trec dincolo de o anumita granita.
Raman pasiuni. Extrag inspiratia, si perspectivele noi ce le aduc in viata mea, and then it vanishes.
Fie le gasesc eu defecte, fie lor le place de fapt de altcineva. Fie efectiv …nu ne gasim.
Sunt cinica cand e vorba de barbati, si a fost dur sa aud spunand tare pe cineva ca eu nu cred in barbati si nu am crezut niciodata.
Dar as vrea sa cred. Dar e ca si cu Mos Craciun.
Exista sau nu exista?
Unii cred altii nu.
Unii cred si au parte de ea. Altii nu cred si au parte de ea.
Si tot asa.
Dar cred in Dumnezeu.
Maybe he can perform a miracle.

boala grea...

ufff...iar devine foarte personal blogu...

It is me the most important thing in my life.
Si asa ar fi trebuit sa fie mereu.
Cred ca cea mai mare greseala din viata mea a fost ca am investito pe ela cu ceva ce nu si-a dorit niciodata si nici nu ar fi putut sa faca fata.
mi-am stors creierii ca sa imi dau seama de ceva evident. Nici o relatie, orice fel de relatie ar fi ea nu ar trebui sa ajunga in situatia in care suntem noi.
Ea sa nu ma mai suporte, sa se simta scarbita de prezenta si comportamentul meu, sa vrea sa intoarca privirea atunci cand sunt de fata, iar eu sa simt ca o urasc si sa ajung la nesfarsit la concluzia ca singura solutie e sa plec sa nu mai fiu aici, asa de aproape.
Nu stiu daca era asa si inainte, o relatie frustrata, eu ca ea nu e alaturi de mine cand am nevoie cel mai mult, sau ea ca eu nu o ascult niciodata, si vorbesc doar eu sau sun doar cand am eu chef.
Dar pentru ea a contat mai mult un nenorocit de card decat relatia noastra.
Un card care totusi inseamna mult pentru ea si cosmin. Inseamna vise, slujbe, viata si tot ce presupune venirea in londra.
Mi-a spus de mai multe ori dar nu am vrut sa ascult. De mult nu mai joc un rol atat de important in viata ei. Pana la urma suntem doar surori, si sincer asta nu inseamna prea mult. Si nu e o afirmatie ironica, doar ca de cele mai multe ori cel mai aproape iti e un prieten, sot/sotie, coleg, si nu sora/fratele.
Intr-un fel ciudat ma simt eliberata. Eliberata de asteptari, de frustrari si de reprosuri.
Eliberata de o relatie ce nu are cum sa fie mai mult.
Si nu exagerez.
De multe ori m-am simtit ramasa in urma, inca trageam de ceva ce era over a long time ago.
Si nu ma refer numai la ela, ci si la cip, la sibiu, la oamenii ce candva mi-au fost cotidian.
E o calitate sa stii sa pui punct atunci cand trebuie. Sa nu incerci sa faci ceva sa dureze mai mult decat I este menit. Si asta doar pentru ca ai impresia ca nu sunt alte lucruri mai importante in viata ta.
Ca atunci it turns out bad and some might suffer. Si de cele mai multe ori cel care sufera esti tu.
Doar ca eu se pare am nevoie de un pic de drama in viata mea ca sa imi invat lectiile si ca sa imi dau seama ca tre sa merg mai departe.
Nu e egoism sa te gandesti la tine ca la cel mai important. Daca stii clar sa delimitezi lucrurile in viata asta nu o sa afecteze relatiile cu ceilalti.
So it seems that we have to move on.
Incerc din rasputeri sa gasesc un loc pe care sa il numesc acasa. Dar intr-o zi frumoasa si parfumata, I took a long walk, in the park, am fost si la aeroport, am privit minute in sir avioanele, am lasat soarele sa ma mangaie, am ascultat zgomotele si bataile inimii mele, si m-am linistit, m-am focusat asupra prezentului, am privit partea frumoasa, am acceptat provocarile si greutatile, si am gasit acasa. Asta mi-a dat de gandit.
Acasa e acolo unde gasesti confortul necesar unui cotidian, si posibilitatea sa indeplinesti dorinte framantate de sufletul si mintea ta. Acasa nu e un singur loc. Acasa e acolo unde vrei tu.
Acasa e linistea din sufletul tau. E multumirea ta. Impacarea cu viata si alegerile ce le-ai facut fie ele bune sau rele. Da am regrete. Sunt plina de ele. Si da daca ar fi sa o iau de la capat as face altfel. As merge la cursuri, as pleca in traineeship. Nu l-as respinge pe Fatih, as accepta o alta slujba, as pastra legatura cu iritzi, as strange bani…si multe altele. As schimba totul.
Si mint cand spun contrariul. Si nu mi-e frica sa admit ca gresesc, ca nu am dreptate, ca sunt schimbatoare, ca am facut alegeri gresite, ca am facut alegeri imposibil de inteles chiar si pentru mine.
Dar apoi ma gandesc la mine acum. Si imi dau seama ca nu pot schimba nimic. Ca asta e situatia si trebuie sa ma conformez. Imi dau seama ca am prezentul pe care pot sa il fac suportabil si viitorul sa il fac incredibil de ok.
Important e ca eu ma accept in mare parte asa cum sunt, ca am indraznit sa ma cunosc si sa vad care imi sunt punctele forte si care slabiciunile, ca stiu ce vreau sa pastrez si ce nu.
Dar pana acolo incat sa las pe altcineva sa imi ia locul in propria mea viata…
No way.
Si apoi totul e relativ, fiecare e altfel, si egoism e sa incerci sa vezi lumea prin ochii tai si sa credem ca numai noi avem dreptate, sa incercam sa mulam totul dupa regulile noastre. Mai ales oamenii.
Asa ajungem sa ne uram si sa avem resentimente.





Voi obtine de aici ce am nevoie si apoi imi voi vedea de drum. Ca va fi aici sau va fi in alta parte. De ce am venit aici? Ca sa inchei niste conturi. Ca sa pun punct si sa inchei o etapa.
Voi reocupa locul ce e al meu, in viata mea, imi voi plati datoriile fata de ela, fata de ai mei, si voi strange bani ca sa fac scoala mult visata.
Si uite abia atunci se va fi incheiat o etapa si va incepe cu adevarat o alta. De asta am simtit mereu ca 27 va fi un an important.
Hmmm. I still rock.

back...

imi era asa de dor...
sunt asa de pierduta...franta in bucati si ratacita in toate cele patru zari...
asa e inceputul cel mai inceput...
mai am 20 min de stat la biblioteca si vreau sa scriu cateva cuvinte...
ascult coldplay...asa suna londra in mintea mea,
talk...coldplay.
si vad imediat stralucirea calma a tamisei, plina si misterioasa, simt razele zgarcite ale soarelui englezesc cum imi mangaie usor fata si cum incearca sa se strecoare pe dupa ochelarii de soare...
mai aud si cum avioanele de pe city airport isi ambaleaza motoarele pregatindu-se sa decoleze...
sau mirosul pregnant de soc al parcului ce e la trei pasi de casuta mea aici...
mi-am gasit locul ce il voi face sa devina acasa...