miercuri, 23 iunie 2010

as vrea sa curga cuvintele din mine suvoi...
sa curga neincetat.
sa nu se opreasca.
ca o ploaie marunta si deasa, plina de intelesuri.
sapot povesti despre ce vad si simt in fiecare zi.
dar si despre ce nu vad dar simt.

as vrea sa curga cuvinte in engleza si in limba mea iubita.
sa curga cuvinte si sa se inchege in fraze.
sa transpara apoi imaginatia si eu.
sa stie lumea ca am scris eu si sa construiasca in minte o imagine.
sa ma vada apoi si sa isi spuna usor in minte ca si-au imaginat ca sunt altfel.

am adormit din nou pe la ora 5. eram pe un soi ciudat de mijloc de transport cu doua roti in lateral si o maneta cu care maream viteza sau alegeam directia. eram mereu in spatele lui. eu aveam pe masinaria mea si niste cutii vechi pline cu chestii, habar nu am ce, ca erau inchise. el avea bicicleta. mergea confortabil, in siguranta si cu viteza. am ajuns undeva, am coborat o vale, am urcat un deal si ne-am oprit.
am povestit ceva si am stabilit ca trebuie sa ajungem la Toulouse.
de ce acolo nu stiu. am urcat iar un deal, iar mie imi era greu, ca masinaria mea trebuia taraita, iar cutiile se miscau si la un moment dat una chiar a cazut,el nu s-a oprit dupa mine, dar merea destul de incet cat sa nu il pierd.
mai intorcea capul din cand in cand. apoi am ajuns in varful dealului si eram bucuroasa ca voi putea sa ma bazez pe transportul meu. am prins viteza, ba chiar am gasit o modalitate sa merg sigur si mai repede.
nu imi era frica decat ca voi ramane de tot in urma, dar nu altceva. nu mai era nimeni pe drum. se pare ca nu mai mergea nimeni la toulouse cu mijloace de transport rudimentare.
apoi drumul s-a schimbat. stiam ca strabatusem cam jumatate din distanta. era o padure si il invidiam ca el era in avantaj si avea bicicleta.dar cumva el isi castigase dreptul de a folosi bicicleta. era abrupt si plouase recent. intr-un tarziu am acceptat ca eu voi ramane in urma, ca voi merge in ritmul meu si ca voi ajunge cu siguranta acolo, dar mai tarziu. rasuflam din greu si stiam ca pana aici am putut tine pasul cu el. s-a mai uitat o data in urma si apoi a intins-o. stia drumul. nu era prima data cand il facea.
mi-am tras sufletul si am coontinuat usor sa urc drumul, marginit de padure verde si cu aer umed.
apoi m-am trezit.

acusica sunt trei ani. el a ajuns de ceva vreme sus. a urcat drumul si si-a gasit un acasa alaturi de un alt El.
mai coboara din cand in cand in visele mele, si probabil ale altora ce l-au cunoscut candva.
dar sunt geloasa si e doar al meu.
pentru mine e inca suspendat undeva intre gand si suflet.
uneori il vad pe strada, stiu ca nu are cum, il vad in alti oameni, si mintea mea stie ca a murit de mult.
dar nu e chiar atat de mult. ridic ochii la cer si nu stiu de ce dar zilele cu soare imi aduc aminte de el. albastrul limpede mi-l aduce aproape si intr-un mod ciudat stiu ca e acolo.
e construit din altceva acum.
cand a murit am simtit ca am pierdut o jumatate, am simtit ca pierd ceva mai important decat voi realiza vreodata.
azi am l-am avut in minte si in coltul ochilor. pentru ca o lacrima a vrut mereu sa cada, ca sa isi ceara iertare ca am fost salbatica si nu l-am iubit mai mult, ca nu l-am imbratisat mai mult si nu am avut grija de el asa cum a avut el de mine.
mi-e dor de tine. si inca as mai cauta in telefon numarul ca sa te sun.
doar ca nu stiu ce prefix are cerul.
te mai astept in vis si poate voi putea sa iti spun ce nu am apucat.

luni, 7 iunie 2010

sa taci e uneori solutia.
poate nu neaparat asculti.
dar estompand un simt acorzi unui altuia posibilitatea sa fie mai acut.
e ca si cum ai lua energie dintr-un loc si ai pune in altul. ai dubla energia din celalalt loc pentru un timp si asa ai obtine ... ceva mai mult.
privesti.
oameni, cer, nori, copaci, verde, strazi, cladiri, ferestre.
incerci sa vezi ce e inauntru in fuga unui bus.
privesti oamenii de sus si antrenezi ochiul sa surprinda cat mai mult cu putinta.
nu incerci sa memorezi nimic, nu vei analiza mai tarziu si e de prisos sa tii minte detaliile unei zile...
in schimb, amplifici momentul... surprinzi cat mai mult si lasi simturile la maxim sa absorbe socul informatic, atat...cateva secunde in care ai privit, ochiul a surprins, ai vazut tot ce puteai vedea ... apoi ai trecut mai departe.
chiar si incaltat piciorul simte moliciunea ierbii... nu e un ocean de verde, dar e o pajiste imensa si simti cum te scufunzi in verde si te inneci in albastrul de deasupra ta.
placerea e imensa. relaxarea e maxima.
o pace interioara si senzatia de siguranta. aluneci ochelasii de soare pe ochi, dar lasi castile deoparte.
uneori sa taci e esential. lasi loc privirii, sau atingerilor.
percepi lumea la modul cel mai senzorial posibil.
cum ar putea natura sa cedeze in fata oamenilor?
cand noi nu stim nici macar despre noi!!
picuri mici,marunti de ploaie...
in miez de noapte fiecare curata o bucatica de suflet,
cum noaptea a invaluit de mult ,in vise,realitatea,nimeni nu se impotriveste...
fiecare vede un alt cadru, aranjat intr-un mod familiar si cu elemente menite sa usureze munca picaturilor...
cade usor dezamagirea de peste zi, oboseala clipelor de asteptare, dorul de ceva sau altceva.
danseaza fara voia noastra pe strazile pustii si aduc un iz de incantare si de zi noua.
cand dimineata va incepe lumea va fi mai curata.
o vom lua de la inceput, daca vom avea destula intelepciune si vom construi altfel, vom zambi mai sincer si va durea mai putin.
pentru ca ploaia a spalat ieri, si a daruit ieri trecutului, iar azi e mai aici decat maine.
respira. in miez de noapte poti privi cum poti schimba, si cat de usor poti alunga, un vis urat. e doar perceptie.
pret de o clipa poti alege. si apoi poti prelungi clipa.
nu spune ca nu e posibil, ca stii deja...ca e.

duminică, 30 mai 2010

in spatele fiecarui om este o poveste...
fiecare poate fi cine vrea sa fie...nimeni nu stie ca nu e adevarat...
poate doar printre necunoscuti putem fi noi cu adevarat...sau cine ne dorim sa fim...

vineri, 7 mai 2010

zane,zmei,zfeti frumosi :)

de mici copii ascultam povesti. Povesti cu ursi si uriasi,cu zane si turnuri fermecate.
Ascultam cum zmeii sunt rapusi, cum animalele vorbesc si mai ales cum de fiecare data focul trosneste in soba.
Un bunic cu barba alba sau o matusa ce toarce lenes,le spune cu o voce moale si adanca.
Ascultam fermecati si parca nu am mai vrea sa adormim ca sa putem asculta mai mult.
Apoi somnul ne fura, si pe jumatate deja in vis, imbracam pijamalele si ne bagam sub plapuma groasa si calda, ce se transforma in scut protector, ce ofera corpului comfort si adapost.
Se sting luminile si printre crapaturile din plita , focul inca mai arunca pe tavanumbre rosietice. Miroase a cald si lemn ars. Un miros de padure, la cutie. Inchizi si ochii mintii si esti adormit cu totul.
Povestea incepe. In culori multe si un tu plin de puteri si curaj, un tu ce razbate in inaltimi, peste mari si vant si ajunge fie dupa zmei, fie la zane.
E varianta ta de poveste .
Unica si cu personaje ce imprumuta chipuri familiare, din cotidianul tau.
Dar vine dimineata si usor, ca si cum ai pasi pe niste trepte , calci din nou in realitate. Te strangi inca in tine si mintea ta se relaxeaza amintindu-si ce bine era acolo in povestea ta.
O periuta de dinti si o cana de lapte te asteapta. Cineva se indura si arunca plapuma de pe tine, iar in racoarea casei dimineata se destrama ultimele farame de vis.
Te dai jos din pat , mai casti de cateva ori si te gandesti ca seara nu e chiar atat de departe . Toate trec repede si si vei reveni in povestea ta ce se va remodela in functie de ce mai descoperi in ziua ce ai inceput-o.

eu?

Vreau sa fiu Eu.
Dar cine este Eu?
Si de ce as vrea sa fiu Eu?
Dar daca imi doresc sa fiu eu, atunci acum cine sunt?
Sunt Tu?
Sunt El sau Ea?
Sau poate nimeni.
Mai grav ar fi sa fiu nimic.
Nu sunt nimic. Macar atat stiu.
Sunt cineva. Ma cunosc oare?
Asa am impresia uneori!
Si cum aflu daca am dreptate? Cum aflu cine sunt?
Sunt o prezenta fizica. Dar am si un suflet.
Mai si gandesc ca doar scriu aceste randuri. Sunt obosita,deci simt, deci mintea mea si spiritul meu sunt intr-o interdependenta.
Buna sunt Loredana. Asa scrie in pasaport.
Let's cut the crap and move on.

miercuri, 5 mai 2010

un geniu mic pacalit de vremuri,
De un zeu hain ce voia lumea doar pentru el.
O lume manipulata si cu destine scrise,
In graba,
Fara intoarceri sau corecturi,fara variante,
ci doar un joc, nou, inventat acum ceva mii de ani.

Pentru noi cei mici se numeste vechi.
El, zeul, inca-l considera nou, nu-i stie toate regulile, si le incalca adesea ,din plictiseala, pe cele deja invatate.
Exista frumos, dar pana si natura se crispeaza, afisand o grimasa,
intelegand ca graba lui ne face rau noua, celor multi si mici.

O vesnicie finita,cu rauri ce seaca si vulcani suparati,
Un sfarsit cu cer acoperit de cenusa sufletelor ce nu mai ajung in inaltime.
Prinsi undeva in nimic,ne zbatem sa acoperim cu mintea o viata ce nimeni nu a cerut-o.
O clipa respiram. Adanc, din profunzimi de eter si haos.
Ordinea e relativa,frumusetea, dragostea si...totul.
Azi esti, maine dispari...te transformi in fumul de seara tarzie ce acopera magurile.
Si el inca incearca sa descifreze niste reguli,dar uita ca mai rau incurca itele unor farame de suflet ce-i apartin.

Grabeste sfarsitul, sarind etape si lasand orgoliul sa comande un camp de piese ce nu-si mai afla locul.

marți, 27 aprilie 2010

orice si totul...

puncte,puncte, ca si cum nu spun niciodata totul.
mereu loc de interpretare si mai mult.
am destul.
dar nu e de ajuns.
de ce? te-ai intreba.
pentru ca am vrut totul.

sufar de depresie. destul de crunta. probabil a doua ca intensitate din viata mea.
din prima am iesit cu greu.
din asta inca mai am pana la capat...dar ma uit in jur pentru ca e interesant.
e interesant sa vad in ce am crezut pana acum, ce impresie am lasat celorlalti, cum m-am amagit eu pe mine, si cum din incapatanare mi-am dorit orice, numai ce am avut nevoie nu.
ei bine, dar dragoste ti-ai dorit mereu...si...?
e adevarat, mi-am dorit-o.
exact asa cum musulmanii isi doresc sa vada mecca.
ideea e ca multi isi doresc, au posibilitatea sa mearga, dar nu o fac niciodata.
ca daca ar merge la mecca, apoi care ar mai fi scopul lor in viata?

la fel si eu...si daca ar fi fost cineva, acel barbat inalt, mai in varsta decat mine, puternic si sensibil care sa aiba grija de mine, pe care il tot visez eu cu o constanta indoielnica, atunci ce ar mai fi fost dupa?
si acum ce?

acum sunt nevoita sa traiesc si atat.
mai mult chiar, imi place. ma simt bine, si iubesc locul asta.
il iubesc dimineata cu zgomote de inceput, estompate de "stai sa ma trezesc" si aer racoros,
il iubesc la amiaza cu forfota de rigoare si cu fie stropi usori de ploaie si cer ascuns de nori, fie cu soare zglobiu si multe flori si verde.
il iubesc mai ales seara, in tihna, cand ma intorc acasa si miroase a mancare pe strazi si te gandesti cu placere cum o sa te tolanesti pe canapea...

e exact ce am avut, si am nevoie.
dar e greu sa realizez asta, si mi se pare putin, pentru ca ani de zile, sau mai bine zis toata viata mea, am vrut totul si mai mult decat atat, am crezut ca mi se cuvine totul.
ohhhh, poor little fool. you cannot handle, everything.
nu imi trebuie totul. la ce bun? ar fi prea mult. si ce e prea mult, strica.

sa fim ceea ce trebuie sa fim, nu inseamna superman.
sa faci orice vrei si iti doresti, nu inseamna sa fii actor si sa urci everestul la propriu.
sa fii tu inseamna sa iti bei cafeaua cu un strop de lamaie, pentru ca asa iti place, si sa inveti limba franceza pentru ca asta iti doresti.

imprumutam inconstient, si spre nenorocirea noastra, vise efemere, si dorinte stupide.
credem ca vrem bani multi si sa aratam nemaipomenit.
multa dragoste, si mult sex.
si alergam...si nu stam sa gustam fericirea decat o clipa in fuga noastra spre mai mult si altceva.
da fericirea poate dura.
cat de mult vrei tu, daca te opresti sa o pastrezi, sa o prinzi, sa o admiri, sa o cunosti...
sunt in mijloc de depresie, pentru ca mi-am dorit atat de multe, si am cerut de la mine ce nu isi avea rostul...am pus pe sufletul meu o povara de nedescris.
povara de a nu fi niciodata multumit, de a alerga mereu, si de a nu gusta din fericire niciodata.
am 27 ani si am trecut prin multe.
ultima isprava a fost sa imi fac bagajul si sa ma mut in londra.
de data asta cerul m-a oprit. a spus Enough!

vineri, 2 aprilie 2010

Un vis candva,ca s-ar putea sa plamadeasca stropi de viata.
Zambete si ganduri razlete, mici fiinte in universuri singulare.
Teorii si nopti pierdute, milenii si eter consumat pentru a alunga singuratatea si a indeplini ceva ce se voia a exista.
A incercat si i-a iesit oceanul si pamantul, apa, aer, foc, viata...
Apoi s-a impartit pe el.
S-a rupt bucati infime de dragoste,pasiune,ura si nebunie si tot ce alcatuia, acel ceva pentru care nu am inventat cuvant.

Nimic nu poate descrie ce simti cand te uiti in adanc. Cand te gandesti la el si apoi te simti pe tine. Te gandesti si il simti.
Te regasesc iar si iar. Te las, te pierd in colturi ingropate adanc intr-un suflet imens.
Si te redescopar cand ma ratacesc,cand dorul de tine e durere fizica,cand imi lipsesti atat de mult ca totul e tristete si neant.
Hristos va invia.
Hristos a inviat in mine!
Si-a eliberat mintea ce ne cuprinde pe toti.
A eliberat-o si ne-a alungat,ne-a dat deoparte pentru ca a uitat de el.
E obosit de spatiu si nemarginire, si e nauc de ingust si micime.
E confuz de cum s-a ajuns aici. Se simte vinovat cumva, a incercat sa ne educe asa cum ar fi trebuit, si totusi...
Pentru El nu exista scapare. Responsabilitatea trebuie asumata si nu poate spune ca a facut tot ce-a putut.
Si plange, cu lacrimi mici si dese, ce ard ca dragostea.
Iubeste. Ne iubeste nemarginit. Si suntem slabiciune pentru El.
Pentru ca toata durerea si neputinta noastra alcatuieste durerea si deznadejdea lui.
El e acolo si priveste cu ochii tristi si umerii lasati. Totul e departe.
Ia Doamne o pauza si hai sa te tin in brate.
Un brad langa o carare ingusta.
Un trunchi gros si radacini adanci.
Ramuri cu ace parfumate, pline de praf de soare.
Racoare,umezeala si tandrete de vant.
Asprime de viata si anotimpuri ce trec,
Mereu la fel si totusi altfel,
Cu clipe ce dispar in neant pana si pentru el.
S-a asezat si Dumnezeu la umbra lui,
In drum spre nicaieri si oriunde,
Acolo unde se ascunde cand lumea uita.
Doar bradul stie si mai afla,
Secrete ce se vreau aflate,
Secrete pentru viata vie si nu cu suflete pustii.
http://www.youtube.com/watch?v=buE0nMhyvwI&feature=fvw

danser sur la lune...marilou

http://www.youtube.com/watch?v=U6OdKTDmwDQ

sâmbătă, 13 februarie 2010

i am down baby...

singuratatea m-a incoltit azi, acu ceva vreme,
mi-a mai dat drumul putin si acum pot sa respir,
simt urmele lacrimilor in piept, au urcat putin, au curs cateva, apoi au alunecat usor inapoi in adanc,
se atenueaza durerea.
nici nu stiu daca e durere, e un soi de amaraciune si regret.
nu stiu de ce regret. regret pentru ceva ce nu e, nu am gasit, nu stiu unde sa caut.
ma innec cu ceai de levantica. suna casnic si batran.
un concept nou auzit acum vreo ora.
sa te adaptezi la singuratate.
si cand spun singuratate ma refer la lipsa unui partener de viata, pat , suflet...
cum sa te adaptezi la singuratate?
nu esti construit genetic pentru asa ceva.
sufletul tau nu concepe ideea de singuratate totala si iremediabila.

i am trying to cope with it. nu mai incerc explicatii, de ce, cum, cand...
fara intrebari.
cateva lacrimi. cateva injuraturi, un film, doua trei, sau o gura de aer proaspat.
ahh si trece. va reveni senzatia de pustiu. traiesc cu un cuplu, deci in fiecare zi primesc mostre de dragoste, relatie, si tot ce presupune.
e greu. nu e imposibil.
cand o sa ma mut singura o sa imi iau o pisica. suna batran si asta. si ce daca.
o sa ridic din umeri si o sa imi vad de cotidian.
doar o dorinta am.
sa nu raman singura pentru totdeauna.
pentru ca e trist si ar fi prea multa irosire, de suflet, de orice ar putea fi.

miercuri, 10 februarie 2010

de ce marley e inca atat de grozav?
marley,
bob marley.
ai ascultat vreodata o muzica care sa iti provoace durere fizica?
cand am ascultat prima data am crezut ca e doar o impresie a mea...
dar uite ascult acum thievery corporation si efectiv simt cum ma doare pieptul si mi se inclesteaza maxilarul...
si nu nu e sunetul la maxim, si iau si vitamine so...

weird. dar tot imi place cum suna amestecatura de sunete.
de ce era marley atat de grozav???

la scoala

la scoala e plictiseala,
invat despre nimic, nimic mai precis.
si sunt toti cretini, sau poate eu batrana.

deci shimbarea...

mi-am sters toata muzica...
toate cantecelele mele preferate, si pe care cand le ascultam ma transpuneam in alta lume, alte momente, alte sentimente...trecute toate.
si cum nu mai am chef sa beau un pahar de lichid amar, cand nu trebuie, mi-am zis , ia hai sa rescriu toate chestiile...

si uite asa am purces cateva zile, si cateva nopti la cautat muzica noua...
si guess what...am descoperit multa si noua si buna...

castigatorii sunt:
1. bebe
2. chambao
3.james morrison
4.oasis
5.florence and the machine
6.lilly allen
7.moloko
8.natalie imbruglia
9.noissettes
10.portishead
11.reverend and the makers
12.the streets
13.the cranberries
14.the cardigans
15.tin tings
16.thievery corporation

si inca cateva nume sonore...:)
stiu ca unii sunt vechi si poate am mai ascultat one time hit, dar acum am ascultat muult, si mi-au incantat un simt, doua... si i-am trecut in lista...

da chiar mi-am sters muzica veche, dar pe armin l-am lasat neatins...am o mie si una de episoade din almighty asot, care asteapta cumintele sa fie ascultate :)

schimbari...

traducere

how i met your mother,
sau cum am cunoscut-o pe mata,
ela e responsabila.

mango rocks...

deci, postul cu placerile nu e terminat, se voia lung si mai complet...
ideea e ca de cand m-am aciuat in londra am descoperit multe alte placeri ascunse si sordide, care au iesit la suprafata pe nesimtite...
cum ar fi biscuitii,
eu acasa nu mancam biscuiti ever, poate daca mi-era extraordinar de foame,
dar nici atunci,
ei bine, aici am dat peste niste biscuiti care se numesc garibaldi, care sunt asa, nici prea dulci, nici prea crocanti, si partea super mistoo, e ca intre doua felii de biscuite sexista niste dulceata de cranberries, care e dulce acrisoara si se lipeste de dinti, hmmmmm, o minune...

apoi ce altceva, ahhh da cartofii prajiti, la tigaie de catre moi,apoi cu o branza gasita prin asda, care aduce cu telemeaua sarata de acasa, mancam si acasa cartofi prajiti, dar foarte rar...

altceva... nu imi mai aduc aminte...e tarziu si sunt imbuibata cu "how i met your mother"

uffff...

am gasit o capsa in soseata...
sosete cu silly moo...
ahh si ascult
http://www.youtube.com/watch?v=_b9MFTQNyWo

don't ask !!!

buna, mai nou sunt dana, fosta lore, si sunt addicted.
am devorat in nestire 3 serii din "how i met your mother"

asta e si mai bestiala,
http://www.youtube.com/watch?v=tHOgHsKViD4

deci sa revenim, ce ma fac cand se termina?????
de la friends incoace nu am mai dat peste un serial atat de amuzant si ...

aseara m-am uitat la un documentar despre teorema lui fermat...asta ca sa nu ma mai uit la alte episoade,
azi trebuia sa ma uit la un alt documentar despre gravitatie, dar am cedat...sunt slaba, cred ca m-am uitat la 10 episoade in continuu...

asha, teorema lui fermat, am auzit de nenea asta in liceu...cica a scris el o teorema, pe care a si demonstrato, doar ca nimeni pana acum ceva ani nu a gasit demonstratia si nici nu a pututo nimeni reface, pana la un nene caruia nu i-am retinut numele...
asha si stiati ca teorema zice asa (x la n)+ (y la n) = (z la n)
adica 3x3+4x4=5x5

aha si iese chestia asta pana nu mai ai chef de calculat.
culmea am incercat si eu ceva vreme :)
apoi el mai zice asa, ca cica ar fi numere care fac exceptie de la regula...
si un nene a visat din copilarie sa gaseasca demonstratia,

luati si asta, eterul, ca in afara de andrushka cine mai citeste????
http://www.youtube.com/watch?v=qsTk2xp0nvY

si omu e matematician pe la una din universitatile alea din ivy league, unde intru si eu in vis, de mana cu sfantu petru,

asha, si a auzit el un zvon candva ca pe paza unei alte teoreme ar putea sa faca demonstratia si sa rescrie istoria matematicii, si dupa vreo noua ani a gasit-o.

l-au aplaudat toti si bbc-ul a facut un documentar cu el, si teorema lui fermat...

iar eu sunt dana, si sunt addicted, dar ma tratez, cu muzicaaaaaaaaaaaa...

luni, 8 februarie 2010

placeri mai noi, placeri mai vechi...decadente totusi :)

radioul hmmmmm - chillout lounge,
anytime, cu muzica simpla si sunete ce te face sa te infiori si sa inchizi ochii de placere.

cafeaua ramane placerea de dimineata si de cuibarit in pat, placerea dulce amaruie, cea care inca spune povesti de departe.

ceaiul verde cu lapte. e o placere mai ciudata, si imprumutata, una mai casnica, cuminte si asezata.

fulgii de nea- o placere copil, una ce nu creste niciodata. una ascunsa in adanc, o placere pura si alba.

cartile - savurate in exces dauneaza prostiei si nestiintei, si mai ales plictiselii,consumate in limba engleza provoaca uimire constanta ca poti citi in alta limba decat cea invatata de la inceputuri,

candva, o data, aiesec...

cam 80% din oamenii din lista mea de facebook, au fost candva in aiesec...
unii inca mai sunt.
din cand in cand, nu prea des pentru ca dauneaza, arunc un ochi peste fotografiile lor, domiciliul actual, ce s-a mai schimbat intre timp la infos, si ma las purtata de val...
au multe poze si cum fiecare la randul lui e prin alt colt de lume, pozele sunt multe si mereu updatate.
azi am vazut ca ozana care in ultima vreme a fost prin noua zeelanda se va marita in curand.
acum ceva timp am aflat ca mihaela traieste la amsterdam si face un mba cu un nume superbombastic.
mai trag cu ochiul la pozele lui mugur cel fantastic de frumos si care e nu stiu ce manager in austria.
oamenii astia sunt toti in jurul varstei de 27.
nu ma simt complexata, lasata in urma, sau...altcumva.
ci imi aduc aminte de mine.
imi aduc aminte ca e o parte in mine, care vrea glamour, o parte care vrea sa fie in fata mereu, langa o tabla alba si cu un marker in mana.
o parte din mine care se vrea in competitie, care vrea mai mult, care sa mearga la conferinte, sa se imbrace la patru ace si sa discute cu oameni care provoaca acel sunet...wow.
pentru ca e acea parte din mine care vrea ea sa provoace sunetul...wow.

doar ca aiesec a parut mereu o manusa care nu s-a potrivit nicicum.
eram mereu cu un pas in urma.
era portita de scapare. era refularea.
am avut posibilitati infinite si nu am profitat de nici una.
uneori, rar, stau si ma gandesc care o fi fost treaba...
de-a lungul timpului am gasit destule explicatii, pana la una, wrong time, too many packages.

ehhh.
acum partea dominanta, vrea blue cardul, vrea un alt loc de munca, unul full time la anul, vrea scoala buna, si cursuri inteligente, ba chiar un loc la universitate.
vrea un apartament, cu multe flori, in care sa rasara soarele la ora 5 in diminetile de vara, vrea o masinuta si o pisica, vrea un sot si o slujba pentru care sa vrea sa fie frumoasa din cand in cand.
vrea liniste si confort si siguranta, si din cand in cand aventuri. un bungee jumping, o saritura cu parasuta in tandem, sau ... habar nu am.
ba chiar ar vrea si un copil, asta daca dovedeste ca poate avea grija de pisica.

doar ca partea aceea care se manifesta in aiesec, mai ofteaza cateodata, si se gandeste cat de frumos ar fi fost daca...
da probabil ca asta e cel mai mare cum ar fi fost daca... al meu.

dar acum pare asa de departe.
si sunt in londra. si pare si asta uneori o poveste.
cum spune ela cand uneori traverseaza london bridge la 7 dimineata duminica ca sa ajunga la munca.

oftez, dar stiu ca nu as fi vrut acea viata in intregime, si apoi inca mai pot avea bits din ceea ce ar fi putut fi.

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

buna dimineata

m-am trezit pe la 7.30 din obisnuinta, inca nu era luminat de tot...
aici ziua vine greu si pleca repede, dar se revanseaza incepand din primavara si pana toamna cand vine devreme , pe la 4.30 si pleaca tarziu, pe la 10 seara,
ela zice ca e ceva legat de meridiane si locatie....uffff asa o fi, stie ea mai bine, oricum e logic cand povesteste ea.
si trageam de mine sa ma ridic din pat, mi se parea ca am auzit telefonul sunand, dar e sambata, si nu lucru :) iar telefonul era ingropat intr-un colt intunecat de geanta in alta camera... asa ca am sarit din pat, am furat o briosa delicioasa cu afine, uitata de sora-mea, :), si m-am bagat bucuroasa in pat, la loc...

m-am trezit pe la 10.15 si aveam impresia ca am dormit enorm de mult.
avand in vedere ca in timpul saptamanii ma trezesc in fiecare zi la 6.50, am dormit mult...
acum sunt cu cafeaua in dreapta, si cu geamul deschis, pentru ca e soare frumos, ger si urme de zapada, venite parca din alta lume, pentru ca aseara nu stiu cand a nins, eu am adormit pe la 2.30.
deci e bine, un bine de ala linistitor, un bine sigur, un bine ce aduce si mai bine, un bine ce merge la pas de mana cu rabdarea, si stii ca incet si sigur te duce acolo unde trebuie sa ajungi.
aseara la munca, vb cu un coleg, si imi spunea cat e de important sa faci un lucru cap coada, sa ai rabdare si sa construiesti incet dar sigur.
am realizat ca eu mereu am fost grabita, mereu facand planuri si mereu incercand sa fac mai multe lucruri o data.
nu mi-au reusit multe. pentru ca daca nu acorzi atentia cuvenita si depui destul efort nimic nu iese cum ar trebui.
am incercat calea cea mai scurta mereu, si am crezut ca daca incerc din toate voi fi mai castigata.
pana si cand am venit in londra am crezut ca voi scapa repede si gata imediat o viata noua va incepe, si totul va fi imediat genial.
pentru ca lucrurile nu imi ieseau, cum voiam eu, cum le planuiam, am dat mereu vina pe ceva , am cautat scuze.
pana aseara, cand Neville imi povestea de imperiul roman, despre idiotenia si inutilitatea razboaielor de azi si familia lui...
ideea e ca de cand am venit aici, am starea de bine instalata confortabil, nu incerc lucruri mari, am o siguranta ciudata stiind ca vor veni, incerc zi de zi to make it work, mai pun o piatra la temelie, iau lucrurile pe rand, nu mai fac planuri, si incerc sa finalizez, nu ma inham la chestii mari, pentru ca nici nu imi permit,
imi pun in minte urmatoarele trei lucruri ce trebuie facute, si in timpul zilei, le invart pe toate partile, pana nu le mai bag in seama, le discut cu cine apuc, si intr-un final solutiile vin, si apoi ma gandesc, gata am terminat cu asta, next please...
and it works, god it works, nu ma mir prea tare, doar ca aseara mi-am dat seama de ce merg.
pentru ca invat sa am rabdare si iau lucrurile pe rand, pentru ca nu ma mai grabesc, si pentru ca am 27 de ani si sunt intr-o tara unde unii la 35 inca viseaza sa construiasca propriul imperiu, altii la 55 viseaza sa viziteze romania candva, unii la 40 inca mai vor sa fie manageri...si tot asa.
nu conteaza cati ani ai, nu conteaza de unde vii, nu conteaza cat stii,
conteaza "tu", cat vrei acum, ce vrei sa faci, ce vise ai si pe care le vrei indeplinite.
yepppppp....

vineri, 29 ianuarie 2010

sobre la vida...

lucrurile tre' facute pe rand,
nu toate o data,

elefantul il mananci bucatica cu bucatica...

you have to do one thing at the time.
only today i really understood the meaning.

only today i realized that doing things right means doing one thing head to toe...
otherwise nothing would get right.

nu te mariti cu jobu...oricat de bine ar fi, oricat de...orice, la un moment dat e doar o slujba, si mereu vei sti ca e altceva out there better...

sa iti pese de altii mai mult decat de tine, e o greseala, una care te poate costa "tu"
restul e fairy tale.

but still there are so many....many things and people, that you gather along the years like most precious treasures, and keep them close to your soul, cause you know just how hard it is to find them all...

luni, 11 ianuarie 2010

erau o data trei frunze...
una mirosea a menta, dar nu era sigura de originile ei...
cea de-a doua era aramie si stia ca s-a desprins intr-o zi de toamna plina de soare, de un ram, dar cum soarele o privea intens in momentul desprinderii nu a apucat sa vada ce fel de copac era.
ce-a de-a treia era inca verde, i se vedeau vinele, si era usor catifelata,cumva aspra la atingere, sau ..depinde de perceptii, stia, era de tei, inca simteai mirosul de flori mici si pline de polen, graunti mici pastrase si ea exact pe dosul ei, era norocoasa, era frunza de tei.

nu stiau cum s-au intalnit. cumva intr-o dimineata erau impreuna. si-au zambit, si uitandu-se asa una la alta fiecare o vedea frumoasa pe cealalta, norocul era ca dimineata le lasase cate o picatura de roua, si uitandu-se ele asa admirand frumusetea celeilalte, s-au zarit pe ele, frunza de menta incerta,s-a placut, cea aramie, se uita mirandu-se de nuanta, si parca-i amintea de ceva de demult, oare a fost si ea verde candva??
ce-a de tei si-a zarit vinele, si si-a zis ca sufletul ei e al tuturor.
au izbucnit in ras si au zburat pe aripi de vant, s-au tinut de mana sa nu se piarda, doar impreuna si-au dat seama de cat de frumoase sunt...
vantul le-a asezat usor pe oglinda unui lac, in apropierea unui nufar...
wow ce mare e...si noi atat de mici....

va urma...urmarea...