reading...

Norah Jones…Am terminat de citit o carte minunata. E science fiction. La fel ca Dune, sau ca alte inca cateva carti pe care le-am citit sau inceput sa le citesc. Ma intreb totusi cand am alunecat in aceasta lume. Am citit o carte de aproape 800 de pagini in mai putin de o saptamana, asta in masura in care am citit doar cate o ora doua pe zi. Cu nesat, am savurat-o. E amazing imaginatia scriitorului, descrierea, totul, pare atat de real, am amanat cumva cititul numai sa nu se sfarseasca. Uitasem ce mult imi place Norah Jones. Nu am mai ascultat din era Eum.

Wow. Sa revin la carte si cat de mult m-a fascinate. Dar parca nu pot povesti si e in van orice descriere. E 25 martie 2009, iar cartea am primito cadou de ziua mea anul trecut.
Asa ca putem spune ca mi-a luat ceva timp sa o iau in seama.
Inca un lucru. Am inceput sa citesc cartile, dar fara sa ma mai intereseze sfarsitul. Adica am cateva carti pe care le-am abandonat pe sfarsit. Si nu simt nici un imbold sa le citesc pana la ultimul cuvant. E ca si cum nu as vrea sa ma dezamageasca un sfarsit sec.
Pot exista carti arogante? Da. Poti considera o carte mult mai mult de atat? Decat un obiect din hartie, cu niscaiva ganduri intiparite? Da.
Hmmm. Imi place sa consider ca orice din jurul meu are o viata proprie. Asta luand in considerare ca viata nu e doar ceea ce vedem si credem noi ca e.
Extrapolam viata noastra. Suflarea si onoarea de a considera imprejurul un univers plin de mistere ce aparent sunt camuflate, si care se dezvaluie usor si treptat just pressing an usual part.
An orange or yellow part.
Imi aduc aminte acum de senzatiile minunate ce le aveam cand pictam in scoala generala.
Aveam un prof grozav de destept ironic si trasnit.
Ne facea sa radem, razand de noi. Minunat. El ne obliga sa avem o bucata de faianta alba, penson, si guashe, sau cum s-or fi numind. Si usor usor ne-a invatat cum sa amestecam culorile si cum sa le folosim. Cata apa sa punem, si multe altele. E atat de frumos sa amesteci galben cu rosu. Daca proportia e de 60/40 rosu, galben, iese un oranj magnific. Mai ales daca ai culori frumoase si bune. Apoi albastru cu galben. Proportie 25/75.
Si acel mov de te-ai uita o zi intreaga. Oare traim intr-adevar intr-o lume a culorilor? Atunci de ce nu suntem fericiti? Oare opacitatea asta sufleteasca cat va mai dura? Nu vedem si nu privim. Nu mai inovam, nu mai inventam.
Atat de mult -nu- ca doare.
Cate un nu in fiecare fraza ce o rostim. Si ce e mai grav e ca din ce in ce mai des -nu-  este la inceput de fraza.
Macar de ne-ar fi izbit acel egoism ce face sa revenim la cautari de sine si asteptari de liniste, momente de ragaz pentru a asculta tacerea, sau zgomotul de fundal al naturii.
Inca invat. Sunt fara loc de munca, stau pe banii alor mei, si inca invat despre mine. Despre unexpected, despre cum in doar cateva momente datele problemei se pot schimba enorm de mult.
Ufff. Dar mai sunt si in expectativa. Astept sa plec. E aiurea sa astepti sa pleci.
Pentru ca asta presupune sa parasesti actualul loc. Loc in care se presupune ca ai trait o buna bucata de timp.
Bucuresti actual , din 15 feb 2007. te mai miri ca trece timpul repede.
Hai sa calculam. 25 luni si 10 zile. Wow ai spune. Sau nu.  depinde.
Dar totusi. Am avut doua joburi. Am cunoscut oameni. Am locuit in doua case diferite. Am reinnodat o veche prietenie. Sau mai multe. Am mai si pierdut cate ceva. Printer care si kilograme si prieteni.
Yep . some parts of life. Nice you may say. Interesting I say.
Si totusi nu am intrat pe un fagas. nu am inca nimic stabil, ceva care sa curga…sau…
Decat dorinta dintotdeauna. Doua dorinte contopite de fapt.
Ehh. Gandesc si trebuie sa fac ceva sa ma impact, sa accept.
That’s what I am. For now. 