Atingi o stare de bine si te bucuri de ea. Nu te intrebi de unde vine sau cum ai ajuns sa o traiesti. Privesti copacii, frunzele ruginite prematur, hainele cu maneca lunga… privesti toamna de fapt.
Si apoi iti aduci aminte. Toamna e pentru suflet anotimp de meditatie. Anotimp in care privesti in jurul tau cu un zambet usor si persistent pe buze. Adulmeci aerul si simti miros usor de ploaie razgandita. Apoi mai privesti ultimele palcuri de flori din parc si culorile ce stii ca numai vara le mai pastreaza cateva zile pentru prietena cea draga, toamna.
Citesc despre Van Gogh. Privesc cu dragoste minute in sir miniaturile ce infatiseaza tablourile lui raspandite in toata lumea.
De ce cu dragoste? Cu ani in urma am citit biografia lui. Am regasit in nelinistile si cautarile lui o parte din ale mele. Neputinta de nu avea ceea ce consideri a fi cel mai important. Dragoste. Intelegere si apreciere putina. Si atunci m-am indragostit. L-am luat in sufletul meu. Amintirea lui. Numele. Picturile ce le-am vazut doar in tomuri ce ne invata despre arta. Si da azi spun ca este pictorul meu preferat.
Si cand voi merge in Amsterdam voi merge cu motiv principal sa ma bucur de muzeul Van Gogh.
Dar pentru ca e toamna poate, m-am trezit cautand cu infrigurare raftul numit arta. Si apoi am inceput sa rasfoiesc cartile putine despre diversi pictori. Am mai gasit un Taschen despre Titian. Dar simt o pofta de nepotolit. Vreau sa stiu mai multe.
Si iar mi-am adus aminte ca biblioteca din parc, cea ce e la jumatate de ora de mine are mai multe carti. Dar vreau si poezie. Sa citesc. Sa savurez si sa visez. Sa imi rasfat simturile si sa imi incant spiritul.