pentru norishor...

mi-a soptit firul de iarba ca il cautai. Si eu as fi vrut sai vorbesc dar scaunul era gol.
Se pare ca nimeni nu stie unde e… poate stie soimul. El pare a avea o imagine de ansamblu mai buna decat noi. Gandul lui e mai rapid iar aripile neobosite.
Planeaza de mult timp si odihna nu-I trebe.
-pai..nu stiu. Am cautat singura, nu am mai intrebat. Am crezut ca inima mea simte destul incat sa auda.
Se pare ca nu e intotdeauna asa. Doar ca stii….chiar am nevoie de el.
-hmmm. Ma uit la tine si ochii tai imi spun multe. Dar totusi…ia o pauza. Cred ca si el a facut la fel.
am dat usor din cap si am mers mai departe. Am simtit totusi sarutul candid al firului de iarba. Si am inshis ochii. Vantul a inceput sa adie si astfel talpile mele au simtit roua. Fior rece si dulce. Copilaria mea la munte, siguranta si nepasarea. O cana de lapte seara si paine coapta pe vatra.
Dimineata pamantul batatorit de pe carare si iar firele de iarba.mirosul lumii ce se trezeste. Am luat o palarie de paie si am fugit in gradina. Florile mici si albe, fara nume, ca niste crini minusculi, cautau mandru un petec albastru de cer. Eu cautam zmeura. Mirosul fin si gustul plin de povesti, despre cum le-a plamadit el cu mainile lui…
m-am intepat si un strop mic de sange a inceput sa se prelinga timid pe degetul aratator. Arata in directia unei tufe ascunse. O umbra si un fosnet usor mi-a atras atentia.
Si totusi nu poate fi asa usor. Nu are cum sa fie aici… ahhh, hmmm, nu e el.
Oare unde o fi.
Am strans cateva… m-am asezat usor intre frunze si parca eram doar eu…am oftat usor si gandurile m-au napadit iar…alunec in trecut, franturi si apoi iar bucati de imaginatie.
Unde e cand ai mai mare nevoie de el? Uite pastrez si pentru el, numai de l-as gasi.
Doar el pastreaza acea atingere ce imi alunga nelinistea.
Chiar acum sunt pierduta. Nu stiu ce sa fac.
Nu-I las zmeura. Doar asa ca sa creada ca am mancat eu tot. ca nu mi-a pasat.
Se aduna o lacrima si se prelinge, doare. Neputinta. Am sa io dau soimului sa o imprastie in toate cele patru zari.
Ma ridic. Arunc palaria de paie. Nu o mai vreau. Imi sterg mainile de blugi trag aer in piept si alunec ….
Gasesc intr-un tarziu leaganul cel vechi , dar ma gandesc de doua ori inainte sa ma asez. Si totusi imi era dor…nu atat de dor ca de dragoste, dar i-am simtit lipsa.
Imi fac vant, ridic picioarele, si parul se ia la intrecere cu vantul. Libertate. Ca atunci cand eram copii, parca aud chicotelile, dar….ufff cata singuratate ma inneaca acum. Si el nu e.
Muntii inca sunt in zare si verdele inchis I coloreaza inca.
Ahhh ciupercile acelea iuti ce le gatea bunica…oare mai sunt oameni care le strang? Si nu doar pentru a le manca si pentru toata placerea de a le gasi, a le cerceta culoarea si padurea, a rascoli frunzele umede si care nu cunosc soarele, a atinge trunchiurile zgrunturoase de copaci…
mi-e foame. As strange in brate un alun, sa il iau in curtea mea si sa imi lase toamna tarziu lemnul lor plin de miez.
Am sa intreb corbul totusi daca l-a vazut.
Am urcat pana sus. Se vede tot satul…vantul imi aduce glasul bunicii…poate ar trebui sa ma intorc.
Inca nu. Trebuie sa il gasesc. Dar ce ma fac daca se insereaza?
Ei uite ca nu plec…il caut in continuare. Merele. Trebuie adunate. In camerele din curte…acelea din spate. Asezate pe ziare. E minunat sa intri dupa o saptamana. Mirosul e atat de puternic.
Oare unde sa ma asez? Cum sa il caut? Unde?
O sa iti vorbesc oricum. Chiar daca nu stiu unde esti. Trebuie sa ma auzi cumva.
Stii mi-e dor de tine. Si vreau sa ma iei in brate. Vreau sa fii aici. Cumva. Mam ratacit.
Sunt in londra si m-am ratacit. Nimic nu pare a fi ok. Totul e incurcat si nu stiu sa ma descurc. Am crezut ca sunt destul de viteaza incat sa fac totul singura.
Uite ca mam inselat. Nu pot.
Trebuie sa vii. Uite nici macar nu mai cred in dragoste.
Si nu inteleg de ce am atata nevoie de ea.
Imi curg lacrimile in nestire. Nu le pot opri.
Muzica e aplanata de ganduri si nu pot gasi. Nu am raspunsuri… nu gasesc solutii.
Sunt atat de pierduta ca vreau doar acasa. Dar unde e acasa?
Ca daca nici macar tu nu imi raspunzi atunci????
Uite am inchis ochii, si las sa curga totul…doar ca imi curg doar lacrimile si nasul…oare cum am lasat toate pentru un vis?
Ai spus sa am curaj, stiam ca tie asa iti place sa fiu…dar uite acum…se pare ca nu mai am nimic. Nu am control asupra vietii mele.
Parca nu mai traiesc. Nici somnul si nici oboseala nu mai au nici un efect. Mai simt doar usor gustul cafelei, si uneori simt ploaia. Incearca saraca sa ma cuprinda in dansul ei…dar tristetea mea nu se pare ca e de lunga durata…
Plang ca un copil si parca alinarea nu mai exista…vezi ce se intampla cand pleci?
Hai, vino…
Macar cartile imi mai tin companie. Si ma pierd in povestile intiparite pe foile de hartie, hartie ce a fost candva un copac dintr-o padure. Un copac ce a cunoscut stropii de ploaie si vantul si toamna si frunzele ce s-au saturat de verde si sa-u facut rosietice si aramii…apoi fabrica si oamenii, si povestile din spatele oamenilor…copii lor, si jucariile ce le primeau…am fost si eu candva copil…inca mai sunt din cand in cand…inca imi aduc aminte si ma refugiez…in acea lume ce o doresti tot mai mult si o cauti atunci cand esti mare… o lume ce are raspunsuri atunci cand identitatea ta e blurata de lumea oamenilor mari, de nedumeriiri si crize, de probleme, si nori care nu aduc ploaie…ci doar vreeme urata.
Stiu ca ma asculti dar oare de ce nu raspunzi?
Intoarce capul usor sa iti vad privirea eterna. Acea privire ce o arunci lumii in fiecare zi si pe care lumea nu o vede niciodata. Acea privire ce aduce dragostea dar si tristetea.
Ochii tai…ochii tai sunt tristi.
Si tu poti sa fii singur.
E greu sa fii inteles, incerci din rasputeri sa intelegi aceasta lume creata cu atata ardoare si zel si atata minutiozitate. Si totusi ceva…ramane mereu neschimbat, ceva e mereu de neinteles, ceva e mereu nelalocul lui…
Am inteles. Te tin eu In brate. In bratele mele mici. Iti sarut eu usor palmele brazdate de nesfarsit. Le strang eu in mainile mele mici si incerc sa transpun in mangaieri dragostea mea. Incerc sa ma vindec eu vindecand o parte infima din tine.
Hai vino… nu conteaza ca esti tu … am invatat de la tine ca sa fii puternic nu inseamna sa fii mereu curajos…sa fii puternic e mult mai mult…tu mai invatat, curajul de alasa lacrimile sa curga si singurateatea sa imi sfasie sufletul…oaere cum altfel voi fi completa? Cum oare voi iubi daca nu voi sti care din sentimentele ce ma anima e dragostea?
Si oare cum as sti sa aleg daca nu as cunoaste totul. Lasa si tu lacrima ta eterna sa se prelinga pe obrajii tai…chiar daca atunci cand va atinge pamantul va fi cea mai apriga furtuna.
Suntem stropi de eternitate , si vom rezista. Dar fii alaturi de noi, si noi suntem, poate nu mereu ca tine…dar suntem inseparabili. Vezi cate am invatat de la tine?
Hai ca parca nu mai doare asa de tare. Uite te simt.
Hai ca fug sa le spun si celorlalti.
- firule de iarba, hey…l-am gasit.
- Da? Ce bine. Unde era?
- Hmmm. Era ascuns. Ascuns in sufletul meu.

Ahhh, shhhhh, am uitat sa iti spun. Te iubesc. Si l-am imbratisat tare. Si i-am simtit un zambet bland, dar mai ales sarutarea parinteasca in varful crestetului.


Si aici e cerul albastru si plin de nori. Si aici ploua si apoi miroase a curat. E rece dimineata si seara si te zgribulesti usor. Si aici bate vantul si miroase a flori. Si aici poti planta florile tale preferate, cele pe care le admirai in tara ta mica si de care ti-e dor.
Mergi alene pe o carare pietruita si ochii se deschid si absorb marea de verde ce pare ca ar vrea sa te inghita, si atunci iti aduci aminte ca esti pe o insula. Te gandesti la apa, la restul continentului, si nu simti altceva nicicum. Doar meditezi usor la ce e si nu e. lasi mintea sa alerge, pentru ca o tii in haturi in restul timpului si o soliciti neincetat, trebuie sa rezisti, sa o strunesti spre ceva frumos, ca sa nu mai simti prezentul. O gura de aer proaspat calatoreste pe aripi de vant pana la tine. O absorbi lacom, suspini usor si iar reinstalezi zambetul…. Imi aduc aminte de paduri, de mirosul pamantului reavan, de frunzele aproape inexistente ramase de toamna trecuta. Nici nu mai trebuie sa inchid ochii. Apoi mana mea isi aduce aminte de cum simti la atingere scoarta copacului, de cat de fina e cea de mesteacan sau alun, si cum miroase ciotul unei crengi abia rupte, cum tragi de ea si avoi cum te razboiesti cu aerul cateva minute, creanga si frunzele ei devenind o arma veritabila. Apoi mi-e dor de muzica, de sunte pure si nealterate. Focul, cenusa, scrumul, apa aruncata ca sa stingi jarul, trosnetul lemnelor ce se topesc usor, se transforma. Fiecare celula a corpului tau are o memorie proprie. Apesi butonul potrivit in mintea ta si ai acces la ce vrei tu.
Pisica.